PseudoNeoPostModernism

To aspire, to break the rules, to love ourselves and those around us, to challenge, to provoke, to nurture, to destroy, to enjoy, to live, to dream, to dare, to do, to persevere, to hope, to care, to offend, to forgive, to be. To be passionate, to be thoughtful, to be playful, to be frustrated, to be bored, to be creative, to be afraid, to be alone, to be popular, to be curious, to be arrogant, to be ignorant, to be foolish, to be intelligent, to be in love, to be dissapointed, to be naive, to be defensive, to be weak, to be sick, to be tired, to be excited, to be hungry, to be drunk, to be addicted, to be free, to be absolved. To be human. To be happy.

Nu imi dau seama cum trece timpul. Si credeti-ma pe cuvant ca timpul vine si pleaca mai repede decat v-ati putea imagina. Uneori cand stau sa recapitulez ce s-a intamplat cu mine in ultimele cateva zile, saptamani, luni, realizez ca lumea din jurul meu s-a schimbat prea mult. Oameni pe care ii cunosti de ani de zile deodata iti par straini si undeva departe, intangibili aproape, oameni noi apar parca din neant si se lipesc de tine precum fratii siamezi pe care nu i-ai avut niciodata, incetezi sa mai respecti lucrurile ce ti se pareau atat de mari si importante inainte si dezvolti fascinatii pentru lucruri la care nu te-ai fi gandit niciodata inainte. Atunci incepi sa iti pui intrebarea daca esti sigur ca lumea se schimba si nu chiar tu. Nesiguranta asta imi provoaca neliniste. Atata timp cat pot invinui scena pentru jocul prost al actorilor ma simt mult mai bine, dar atunci cand eu insami sunt pusa sub semnul intrebarii din punct de vedere al integritatii si identitatii incep sa ma agit la gandul ca poate nu sunt ce si cum eram inainte. Nu imi e frica de necunoscutul din exterior, niciodata nu mi-a fost, dar ma terifiaza ideea ca cel mai mare necunoscut se afla in mine.

Vreau sa multumesc Academiei si lui Dumnezeu, regizorului si sponsorilor pentru cel mai prost film facut vreodata, vreau sa iti multumesc lumii pentru drama ei nesfarsita, vreau sa multumesc orasului Tulcea pentru izul sau de excremente, vreau sa multumesc singuratatii pentru compania placuta in care ma invaluieste si betia ei linistita, s-a dus, gata, s-a terminat, vanatorul este vanatul final, victima la sfarsit sunt defapt eu. Ironic, nu?

People don’t want their lives fixed. Nobody wants their problems solved. Their dramas. Their distractions. Their stories resolved. Their messes cleaned up. Because what would they have left? Just the big scary unknown.

Even when I looked at things, I was miles from dreaming that they existed: they looked like scenery to me. I picked them up in my hands, they served me as tools, I foresaw their resistance. But that all happened on the surface. If anyone had asked me what existence was, I would have answered, in good faith, that it was nothing, simply an empty form which was added to external things without changing anything in their nature.

Mi-e frica sa recunosc ca tot ceea ce ne inconjoara nu e nimic mai mult decat pare. Imi e greata de tot ce este tangibil si facil. As vrea sa intalnesc un om pe care sa nu il pot domina, sa imi fie frica de ceva, sa simt ceva mai mult decat simple preocupari pentru viitor. Iti pierzi ani intregi din viata crezand ca totul are un subinteles numai pentru a descoperi ca in fapt, si de fapt, lucrurile sunt mult prea simple. Viata este mult prea simpla. Idealurile, ideile, visele, visurile, interpretarile si nuantele nu sunt relevante. Suntem carne, frustrari si atat.

Cand vine vorba de sentimente nici o situatie nu poate sta sub control. Desi prin auto-disciplinare, reprimare si toate cele, nu trebuie sa simti ceva daca nu vrei; problema apare atunci cand stii ca nu ar trebui si totusi iti permiti sa vrei. Iti spui pret de cateva momente ca nu ar trebui sa te atasezi, te crezi, iti inhibi instinctul de a o face si apoi uiti, in betia momentului de care te bucuri, de motivele pentru care o faci. Si iti spui apoi ca de ce sa nu iti oferi ocazia de a simti ceva mai mult, la fel cum mananci o ciocolata intreaga chiar daca apoi de vor ingrozi cele 5000 de calorii continute. De ce sa nu te rasfeti? Pentru ca nu are sens. Simplu spus, pentru ca este absolut inutil in perspectiva. Imi pare rau ca prin lasarea situatiei sa escaleze poate am facut rau nu numai mie dar si altcuiva. Dar hei, things work out in the end, and if they haven’t it means it’s not the end.

In alta ordine de idei ar trebui sa scriu mai mult pe blog, desi cum i-am mai explicat cuiva la un moment dat cand scrii prea mult lumea incepe sa stie prea multe despre tine, ceea ce mi-am dat seama ca nu este in totalitate un lucru benefic. E mai satisfacator la un anumit nivel sa ai o farama de viata personala, lucruri pe care sa le tii pentru tine, sa stii ca sunt ale tale si ale nimanui altcuiva. In afara de asta nu prea am lucruri importante cu care sa ma laud; same shit different day cu exceptia evenimentelor metionate in intrarile anterioare. Ascult Buffalo Springfield – For What It’s Worth, o piesa absolut geniala, si putin cam prea mult Fatboy Slim(Demons,That Old Pair of Jeans,Don’t Let the Man Get You Down). Beau in continuare Lipton de piersici si mananc spaghetti singura desi mi-ar fi placut putina companie. Miercuri se pare ca plec la Sfantu Gheorghe sa prind festivalul de film Anonimul, la care tot vreau sa ajung de anul trecut, iar pe 29 August ma voi muta pe litoralul grecesc timp de 2 saptamani. O luna absolut plina, and my life has just begun. Mi-am schimbat din nou cercelul din rook pentru ca celalalt era mult prea mare si ostentativ si am dat 11,5 RON pe el, la naiba. Am baut o cafea si o apa plata si mi-am luat doua bratari. Cheltuiesc bani in prostie, sunt un parazit. It’s a phase. Ar trebui sa ma apuc iar de pictat si eventual sa-mi mai cumpar materiale (iar bani!) sau macar sa citesc. Recomandari anyone? Si vreau inapoi la mare. Si vreau sa nu se mai termine. Play that funky music, white boy!

Dupa o saptamana plina la mare pe litoralul mereu impresionant ca fenomen cultural si social, la numai o zi distanta a urmat o excursie in ceva cu adevarat incredibil si anume Delta Dunarii, specifically acel sat foarte popular printre turistii nemti si francezi boemi numit Sulina. In Sulina am petrecut 4 zile minunate impreuna cu inca 40 si ceva de oameni pe care din pacate ii vad prea putin intr-un an, oameni care ma implinesc si de care nu imi e frica sa afirm ca sunt indragostita pana peste cap.

Am trecut prin multe in 4 zile, prin multe lucruri bune, multe lucruri frumoase dar triste, am ras si am plans de fericire, am uitat de tot ce e rau, m-am purificat prin ei, am invatat lucruri despre viata, atat la general cat si despre viata mea si viziunile mele asupra ei, am dansat, am facut baie in mare la lumina lunii pline impreuna cu ei, am vazut cum Dunarea se varsa in mare dintr-o barca smechera in care se canta si se bea bere si se radea si se legana, m-am afundat in namolul Deltei si plimbat prin mal presarat cu urmele picioarelor pasarilor locale, am mancat gratar si am ascultat lautari get-beget repetand in fata taberei unde am stat, am cantat cu chitari si tramburine pe pasager si am fost rasplatiti cu vin, am dansat, sarit si urlat la baila-baila, am golit un en-gros de bere, m-am pierdut impreuna cu Doru si Adi in camp si stuf cautand plaja noaptea, am lasat apa prea putin sarata de mare sa ma clateasca de tot ce ma tragea in jos si de-atunci plutesc mult mai usor, mi-am dat seama cat de mult o iubesc pe sefa de trib, si cat ii iubesc pe toti cei care erau acolo, si pe cei care nu au putut veni si cat de dor imi era de ei, am invatat ca nu merita sa fii furios sau sa urasti, ca oamenii se pot impaca orice i-ar desparti si ca niciodata nu e prea tarziu, ca telenovele dintre noi sunt inutile si ca lui Gabitu ii sta bine imbibat cu bere, ca oricat de puternica ar fi furtuna tot iese soarele intr-un final si ca oricat de foame iti e nu poti sa nu-ti imparti pizza cu cel de alaturi, ca poti gasi ceea ce cauti de ceva timp chiar sub nasul tau, ca nu are sens sa plangi decat atunci cand o faci pentru cei la care tii. Pentru ceea ce inseamna si ce e VDV Camp. Pentru oamenii care il alcatuiesc. Pentru seara in care ne-am sprijinit unul pe altul si ne-am spus unul altuia ca de data asta ne pasa. Si intotdeauna ne va pasa.

Trebuie sa va multumesc. Pentru tot ceea ce sunteti si cum sunteti. Pentru ca inca mai credeti.

You have to get used to the fact that things will never work out as planned. Ever. You go to sleep telling yourself that you’re happy and you wonder why you wake up sobbing in the middle of night. You tell yourself you have enough friends to never feel lonely but somehow they’re never around unless you desperatley ask for their help. It’s not like you don’t appreciate their attempts at comforting you when a tragedy arises, but sometimes a simple conversation over a soda goes further. And you can’t sleep until you’ve cried your bit because you know things won’t work out as planned. And because you do feel lonely. And because you feel the entire world crashing inside you. Because it’s 3:34 AM and there is no one besides you.

A. has changed so much it scares me. It’s so silly to use the first letter of names to avoid disclosing them. But that is irrelevant. Honestly, she’s become most of the things I tend to strongly dislike. Self-sufficient. Worn out. Confined. Jaded. I understand that she’s tired. I understand that she’s gone through a lot in the past year. I guess that’s why I try to ignore all the changes. Despite feeling like talking to a stranger sometimes when talking to her. Despite feeling as if we’re never going to be as close as we were again. And I do this because I’m confused. I don’t know what else to do. Who else to turn to. I feel isolated.

Time has a tendency to fuck everything. I hate it.

The greatest things in the world will always tend to humbly sit right beneath your nose for the longest periods of time while you search desperatley for them. The greatest things are those that feel like coming home after a long and exhausting trip around the world. Despite being away from my actual home, being tired and tipsy, confused and with a bit of a headache forming at the back of my head, I found the greatest thing in the world in his oh-so-familiar embrace. The feeling of belonging. And it hasn’t felt this good in quite some time.

I’m happy.