Am vazut MUSE live. Si am ramas interzisa dupa concert. Nu puteam vorbi coerent, nu stiam ce-i cu mine. Matthew Bellamy impreuna cu ceilalti doi colegi de trupa si un clapar anonim ascuns in spatele tobelor au facut mai mult decat muzica aseara la Stadionul Arcul de Triumf. A fost mult mai mult decat un simplu concert, a fost o imbinare socanta de sunete diverse, acorduri si efecte, proiectii si lumini orbitoare si atmosferice, iar intregul spectacol degaja o energie si o voluptate artistica ce m-a lasat fara cuvinte. Piesele interpretate impecabil si beneficiind de o sonorizare foarte buna, atat vechi cat si noi, cu mentiunea ca mi-a parut rau ca au fost prea putine insumand doar o ora si patruzeci de minute. Dar eu as fi vrut sa le aud intreaga discografie live si sunt constienta ca cer prea mult. 
In orice caz, faptul ca am avut ocazia sa ii vad pe scena a fost un vis implinit, chiar daca nu mi-au cantat Dark shines. Tot respectul pentru Muse. Multumesc pentru un spectacol incredibil.
In general drumurile Tulcea-Bucuresti cu microbuzul ma amuza. Ma amuza cum ma amuza bancurile cu prosti pentru ca nu stiu ce este mai odios: conversatiile stupide ale celorlalti pasageri pe care nu poti sa nu le auzi datorita volumului exagerat pe care il adopta fiecare sau hiturile reciclate de asta-vara pe care le scuipa radioul incontinuu. Urmeaza apoi, in urma a aproximativ 5 ore in conditiile enuntate mai devreme, asteptatul autobuzului. Aglomeratie, putoare, caldura, nasol. Apoi, la Gara de Nord, decizia sa luam taxiul pana in Romana. Dar iata, taximetristul refuza hotarat fiind convins ca se circula foarte greu si nu se merita banii pentru atata efort. Bun. Ramane varianta cu metroul.
In metrou am inteles cum se simt sardinele avand in vedere ca unora le este lene sa faca doi pasi pana la celalalt vagon si insista sa intre intr-unul ce deja geme – sau gem oamenii din interior ce sunt compresati si inghesuiti pana la refuz. Intr-un final ajungem in mult-ravnita locatie (Piata Romana). De acolo totul sa spunem ca decurge conform planului. La un moment dat ajung si acasa sa-mi las bagajele. Un algocalmin si 10 minute de odihna mai tarziu, sunt din nou in Romana, asta dupa ce am mers aproximativ 18 statii cu 300 datorita “somme”-ului (de ce nimeni nu ii mai spune summit deodata? ne-am trezit francofoni peste noapte doar pentru ca a venit Chirac sa ne bage in seama putin).
Scarile de la TNB arhipline de copii boemi si moderni (urbani si toate cele), Motoarele … la fel ca intotdeauna, din nou (!) Romana la ora 1 am si apoi acasa. A doua zi nu a fost la fel de haotica si obositoare deoarece a constat in diverse plimbari. Intr-un fel mi-era dor de fantana de la Universitate si porumbeii enervanti dar frumosi. Urasc zona asta a Bucurestiului pentru ca nu inceteaza sa imi sangereze retina la imaginea fetelor ce insista sa se imbrace precum un tigan daltonist drogat care incearca sa faca o salata. Ah, sa nu uitam de metrosexualii esuati ce 
se intrec cu respectivele domnisoare, de boschetarii care vorbesc singuri despre politica si lista ar putea continua pana la infinit. Una peste alta a fost chiar ok. Desi mi-am adus aminte de ce detest sa merg cu autobuzul si sa fac 30 de minute pana acasa cand mi-e foame, somn si am o migrena, de ce urasc fitele si figurile afisate pe la Mecul din Romana si de ce mi se pare ca Alle isi alege niste prieteni ciudati 
