PseudoNeoPostModernism

I don’t normally post pictures since I’m in no way a photographer, but this one I actually like enough to share. The sight just made my evening nicer.

I have these dreams in which I sit in bed and watch myself grow old.

Problema se pune asa: mi-a plesnit hardul de la laptop, mi-am pierdut toate proiectele, toata muzica, toate desenele, tot. Inclusiv layoutul nou pentru site la care lucram de cateva saptamani. Sunt destul de ofuscata.

M-a intrebat cineva ieri seara despre ce scriu pe blog (oarecum scarbit fiind de faptul ca am blog)… Am ajuns la concluzia ca nu stiam exact cum sa ii raspund. Pentru ca eu nu mi-am gasit niciodata o nisa blogosferica in care sa activez. M-a intrebat apoi (din nou oarecum scarbit) daca scriu despre viata. Aici am fost sigura pe mine cand i-am raspuns (si eu la randul meu oarecum scarbita) ca nu. Dar de fapt, despre ce scriu eu aici? In general despre nimicuri. Din cand in cand mai postez cate o imagine, o poza, o chestiuta vizuala vag interesanta. Dar la modul general, postez numai tampenii.

Cum ar fi faptul ca azi am descoperit existenta unui nou site din seria MySpace, Hi5 si toate cele, intitulat Twitter. Numai ca site-ul in chestiune este de 10 ori mai stupid si mai lipsit de utilitate decat celelalte, ceea ce evident m-a determinat sa imi fac cont. Facandu-mi cont, am ramas intrebandu-ma de ce mi-am facut cont. Oricum, ma puteti gasi aici daca vreti sa stiti ce fac. Pentru ca asta este ideea Twitter-ului. Un fel de blog, numai ca nu e blog si e mult mai inutil decat un blog.

In fine, trecand la urmatorul subiect, in mine arde o noua flacara muzicala, o patima auditiva ce ma mistuie, ma curpinde in intregime, ma ravaseste si ma consuma, lasand in mine dorinta arzatoare de a o asculta din nou, iar si iar, mai mult si mai mult, si aceasta obsesie poarta numele Down. O formatie de stoner/sludge metal (sau cel putin asa am dibuit eu) in alcatuirea careia intra Phil de la Pantera si Jimmy Bower. Sunt absolut delectabili! Va recomand albumul “Over the Under”.

Acum ca am terminat si cu acest capitol al postului pot sa clarific situatia: daca chiar as scrie despre viata, in egoismul meu, nu voi scrie despre viata altora, ci despre a mea. Si nu as avea nimic interesant de scris, pentru ca in ultima vreme nu fac altceva decat sa imi pierd zilele pe la cafele si terase, prin facultate si prin barul aferent facultatii mele. Sesiunea ma musca de posterior, iar eu … ma uit la ea si sper ca daca inchid ochii o sa dispara. Hehe. Iar cat despre viata la general, privind problema din punct de vedere spiritual sau ceva de genul asta, nu prea ma mai aventurez in filosofie de crasma decat atunci cand ma aflu in incinta unui asemenea loc, si intr-o stare, daca nu de ebrietate, macar de ameteala. Deci pana una alta, nici aia 2-3 cititori pe care ii am nu cred ca m-ar mai citi daca as scrie despre viata. Si oricum am sa va mint si am sa va zic ca nu ma intereseaza daca ma citeste cineva sau nu. Si oricum n-o sa ma creada nimeni.

Deci blogul meu este despre nimic. Despre ce ma taie pe mine capul in momentul respectiv (nu foarte multe lucruri ajung pe lista asta dar macar sunt variate alea care sunt). Acestea fiind postate, ma retrag in episodul meu nou-nout din House.

De ce sunt arhitectii atat de plini de ei? Asta se intreaba un anume om care a elaborat un anumit articol ce poarta titlul “Jos cu arhitectii!”. El acuza infumurarea, ego-ul de proportii galactice si snobismul ale marii majoritati de arhitecti, care “vorbesc o seara intreaga despre un european pe care nu l-au cunoscut niciodata, care a desenat o cladire pe care nu o vor vedea niciodata pentru ca sunt prea ocupati proiectand ceva ce nu va fi construit niciodata”, care folosesc un limbaj pompos pentru a-si masca semidoctia (in conditiile in care in multe cazuri arhitectii au studii limitate in comparatie cu vastitatea domeniului in care activeaza, foarte putini avand pregatire in istoria artelor, design, ergonomie, sau altele), care vorbesc prea mult despre multele nopti nedormite de care au avut parte, despre maratoanele de lucru la care se supun si multe alte asemenea tampenii.

Adevarul e … ca asta e adevarul. Toate acestea au devenit defecte profesionale, mult prea des intalnite la oamenii din domeniu. “Aceasta profesie s-a alienat de societate datorita propriei arogante” spune acelasi articol. As putea completa afirmand ca o mare parte din aroganta specifica acestei meserii nu este fondata. Mai multe lucruri interesante, menite sa treazeasca aceasta ‘elita’ la realitate gasiti aici.

Rasfoind Catavencu azi am dat peste un articol care la randul lui facea referire la alt articol din Romania Libera intitulat “La moartea unui clovn“. Articolul in cauza este despre moartea (de fapt, viata) lui George Pruteanu, un personaj relativ cunoscut, mai ales pentru problema lui cu limba engleza, sau mai bine spus, cu englezificarea limbii romane. Lasand la o parte articolul in sine, care dupa parerea mea umila este unul reusit, sincer si pertinent, pe mine ma uimeste reactia celor ce l-au citit ce insumeaza 10 pagini de comentarii: de unde atata dragoste pentru domnul Pruteanu? De unde atata simpatie? De unde atata parere de rau?

Doamna Mungiu-Pippidi are dreptate, momentul in care dl. Pruteanu s-a facut cunoscut cu adevarat a fost cand a aparut la televizor explicandu-ne cum trebuie sa luam “soricelul” si sa dam “apasare” pe “conectare” pentru a intra pe “intraretea”, moment in care eu personal am ras si l-am etichetat exact ca fiind un CLOVN. Si nu cred ca am fost singura. “Privighetoarea canta si liliacul a inflorit”, iar marea majoritate il vedea pe dl. Pruteanu ca fiind nimic altceva decat distractia de seara cu rating redus, un circ lingvistico-fantastic la niste emisiuni care nu puteau aduce ceva mai bun de atat. Imi veti spune ca limba romana si pervertirea ei cu influente straine nu a fost singura tema pe care raposatul o dezbatea, si eu va voi da dreptate. Dar pana la urma, fiecare dintre noi are o parere despre absolut orice, mai ales atunci cand e vorba de politica, religie sau sex. Sunt teme facile, nu te innobileaza cu nimic faptul ca apari in direct la televizor insirandu-ti gandurile despre x eveniment politic, cand totul in acele cateva ore de emisie se rezuma la paine si circ pentru popor. Nu neg sub nicio forma faptul ca dl. Pruteanu a avut si calitati intelectuale. Dar modul in care dansul s-a afisat in fata mea, ca spectator, mi s-a parut jenant din prima clipa.

Si cu toate astea, odata cu moartea sa, multi s-au ridicat sa-l planga. Multi dintre cei care probabil au avut aceeasi reactie ca mine initial. Ca si atunci cand a avut loc nefericitul accident in care cantareata Laura Stoica a murit, si deodata multe persoane care habar nu aveau de existenta ei si-au pus cenusa in cap, au plans, au bocit, au fost foarte afectate.

Concluzia? Hai sa nu fim ipocriti.

That it’s been more than a month.

You may seem interesting and funky, charming and bohemian on your hi5 and myspaces, but when you walk by me on the street you’re as painfully plain as every other person around. And you walk funny.

I’ve been working my ass off. That’s the reason I have pretty much abandoned this blog until now. I’ve been doing nothing but working while still trying to have a social life. I’ve been doing Tulcea-Constanta for a while now and I’m so tired that I don’t really want to do it anymore – not that I have any choice or saying in the matter. And it’s strange because I’ve always loved being away from home and now I find myself yearning for more time spent with my family, my pets, my friends from Tulcea. I think the exhaustion is getting to me and making me so unstable. And believe me, I’m unstable, I feel sad almost constantly for no particular reason, I have no will to live outside my mind, I can’t get it together. Everything seems so bleak and useless and I’m sick and tired of me being like this. I want the old me back, the one that didn’t care and that wasn’t constantly depressed.

Oh Lord, I want this to be over, the sooner the better, and my exam is on the 31st.