PseudoNeoPostModernism

De ce sunt arhitectii atat de plini de ei? Asta se intreaba un anume om care a elaborat un anumit articol ce poarta titlul “Jos cu arhitectii!”. El acuza infumurarea, ego-ul de proportii galactice si snobismul ale marii majoritati de arhitecti, care “vorbesc o seara intreaga despre un european pe care nu l-au cunoscut niciodata, care a desenat o cladire pe care nu o vor vedea niciodata pentru ca sunt prea ocupati proiectand ceva ce nu va fi construit niciodata”, care folosesc un limbaj pompos pentru a-si masca semidoctia (in conditiile in care in multe cazuri arhitectii au studii limitate in comparatie cu vastitatea domeniului in care activeaza, foarte putini avand pregatire in istoria artelor, design, ergonomie, sau altele), care vorbesc prea mult despre multele nopti nedormite de care au avut parte, despre maratoanele de lucru la care se supun si multe alte asemenea tampenii.

Adevarul e … ca asta e adevarul. Toate acestea au devenit defecte profesionale, mult prea des intalnite la oamenii din domeniu. “Aceasta profesie s-a alienat de societate datorita propriei arogante” spune acelasi articol. As putea completa afirmand ca o mare parte din aroganta specifica acestei meserii nu este fondata. Mai multe lucruri interesante, menite sa treazeasca aceasta ‘elita’ la realitate gasiti aici.

Rasfoind Catavencu azi am dat peste un articol care la randul lui facea referire la alt articol din Romania Libera intitulat “La moartea unui clovn“. Articolul in cauza este despre moartea (de fapt, viata) lui George Pruteanu, un personaj relativ cunoscut, mai ales pentru problema lui cu limba engleza, sau mai bine spus, cu englezificarea limbii romane. Lasand la o parte articolul in sine, care dupa parerea mea umila este unul reusit, sincer si pertinent, pe mine ma uimeste reactia celor ce l-au citit ce insumeaza 10 pagini de comentarii: de unde atata dragoste pentru domnul Pruteanu? De unde atata simpatie? De unde atata parere de rau?

Doamna Mungiu-Pippidi are dreptate, momentul in care dl. Pruteanu s-a facut cunoscut cu adevarat a fost cand a aparut la televizor explicandu-ne cum trebuie sa luam “soricelul” si sa dam “apasare” pe “conectare” pentru a intra pe “intraretea”, moment in care eu personal am ras si l-am etichetat exact ca fiind un CLOVN. Si nu cred ca am fost singura. “Privighetoarea canta si liliacul a inflorit”, iar marea majoritate il vedea pe dl. Pruteanu ca fiind nimic altceva decat distractia de seara cu rating redus, un circ lingvistico-fantastic la niste emisiuni care nu puteau aduce ceva mai bun de atat. Imi veti spune ca limba romana si pervertirea ei cu influente straine nu a fost singura tema pe care raposatul o dezbatea, si eu va voi da dreptate. Dar pana la urma, fiecare dintre noi are o parere despre absolut orice, mai ales atunci cand e vorba de politica, religie sau sex. Sunt teme facile, nu te innobileaza cu nimic faptul ca apari in direct la televizor insirandu-ti gandurile despre x eveniment politic, cand totul in acele cateva ore de emisie se rezuma la paine si circ pentru popor. Nu neg sub nicio forma faptul ca dl. Pruteanu a avut si calitati intelectuale. Dar modul in care dansul s-a afisat in fata mea, ca spectator, mi s-a parut jenant din prima clipa.

Si cu toate astea, odata cu moartea sa, multi s-au ridicat sa-l planga. Multi dintre cei care probabil au avut aceeasi reactie ca mine initial. Ca si atunci cand a avut loc nefericitul accident in care cantareata Laura Stoica a murit, si deodata multe persoane care habar nu aveau de existenta ei si-au pus cenusa in cap, au plans, au bocit, au fost foarte afectate.

Concluzia? Hai sa nu fim ipocriti.

Pentru ca ne place. Pentru ca putem. Pentru ca simtim ca suferintele noastre ne innobileaza. Pentru ca da dependenta. Pentru ca ne credem problemele atat de importante incat toata lumea din jur trebuie sa fie constienta de ele. Eventual sa le traiasca odata cu noi. Pentru ca nu realizam ca nu intereseaza cu adevarat pe nimeni. Pentru ca nu avem ce vorbi. Pentru ca avem senzatia ca ne ajuta cu ceva. Pentru ca ne plictisim. Pentru ca ne inventam motive de suferinta. Pentru ca altfel ar fi prea bine. Pentru ca asa parem neintelesi.

NEWSFLASH: Motive putem inventa la nesfarsit, dar asta nu inseamna ca e in regula!

Si nu, nu sunt ipocrita. Sunt constienta de faptul ca si eu am cazut deseori in acest pacat. Dar ma caiesc si incerc (din rasputeri chiar) sa il evit. Pentru ca daca nu ai cu adevarat o problema, daca iti dramatizezi toate micile esecuri, daca nu stii sa faci diferenta intre o telenovela si propria ta viata, nu esti deloc mai interesant.

That it’s been more than a month.