Nu imi dau seama cum trece timpul. Si credeti-ma pe cuvant ca timpul vine si pleaca mai repede decat v-ati putea imagina. Uneori cand stau sa recapitulez ce s-a intamplat cu mine in ultimele cateva zile, saptamani, luni, realizez ca lumea din jurul meu s-a schimbat prea mult. Oameni pe care ii cunosti de ani de zile deodata iti par straini si undeva departe, intangibili aproape, oameni noi apar parca din neant si se lipesc de tine precum fratii siamezi pe care nu i-ai avut niciodata, incetezi sa mai respecti lucrurile ce ti se pareau atat de mari si importante inainte si dezvolti fascinatii pentru lucruri la care nu te-ai fi gandit niciodata inainte. Atunci incepi sa iti pui intrebarea daca esti sigur ca lumea se schimba si nu chiar tu. Nesiguranta asta imi provoaca neliniste. Atata timp cat pot invinui scena pentru jocul prost al actorilor ma simt mult mai bine, dar atunci cand eu insami sunt pusa sub semnul intrebarii din punct de vedere al integritatii si identitatii incep sa ma agit la gandul ca poate nu sunt ce si cum eram inainte. Nu imi e frica de necunoscutul din exterior, niciodata nu mi-a fost, dar ma terifiaza ideea ca cel mai mare necunoscut se afla in mine.