Nu imi place cand mi se reproseaza ca ma plang de situatia actuala. Mi se pare normal sa ma plang din moment ce nu imi convine. Toti se plang de ea, mai mult sau mai putin evident, numai ca diferenta dintre mine si ei este ca eu fac ceva. Eu protestez nu numai prin vorbe dar si prin fapte, eu refuz sa ma supun acestei reguli stupide in timp ce ei prefera sa o respecte in timp ce continua sa se lamenteze. Eu nu port acea uniforma, pentru ca este impotriva mentalitatii mele si, subiectiv vorbind, a esteticii. Eu imi sustin punctul de vedere de cate ori am ocazia. Dar sunt un singur elev, nu mai sunt multi ca mine, nu putem convinge conducerea ca nici un elev din scoala nu vrea sa suporte o croiala proasta si un material de calitate inferioara. Multi ar spune ca tot e vina mea, si implicit a celor care actioneaza ca mine, pentru ca nu suntem in stare sa luam masuri mai radicale, daca tot nu ne convine. Dar atata timp cat suntem putini, nici o autoritate din scoala nu ne baga in seama, nu putem porni nici un protest, nici o greva, nimic. E vina noastra atunci, ca ceilalti nu au coloana vertebrala de a face ceva daca vor sa schimbe ceva? Sunt eu incompetenta ca nu ii pot convinge pe ceilalti sa isi apere drepturile? Ma scarbeste toata povestea. Nu zic “nu” uniformei scolare in general, dar zic “nu” atunci cand respectiva uniforma este o bataie de joc. Iarna imi e frig, vara imi e cald, imi cad nasturii si se strica fermoarul, se desfac tivurile si se toceste in coate si pe fund. Daca uniforma este reprezentativa pentru o scoala, atunci aceasta reproduce fidel imaginea liceului meu.
Observ ca dramele tind sa se inmulteasca direct proportional cu numarul de oameni cu care interactionezi. Motiv pentru care imi imaginez ca in curand voi claca si ma voi muta intr-o grota, sihastru sa-mi scrie pe frunte, nu alta. E imposibil, de ceva timp fac numai bine si nu imi place atunci cand, neintentionat sau nu, unii oameni imi inspira o stare de agitatie sau tristete de care fug de ceva vreme si pe care nu vreau sa o mai intalnesc curand. Intr-un mod aproape empatic imi insusesc energia lor negativa ceea ce ma sperie, pentru ca mi-a luat mult timp pana sa ajung sa ma curat de propria-mi negativitate. Si atunci nu prea imi ramane nimic de facut decat sa ma izolez cu fericirea mea si optimismul meu, ca un fost alcoolic ce se fereste de crasme si puburi. Sau o sa imi reiau misiune de a face pe toata lumea fericita. Da, ar fi o idee mai nobila, nu?