PseudoNeoPostModernism

In general drumurile Tulcea-Bucuresti cu microbuzul ma amuza. Ma amuza cum ma amuza bancurile cu prosti pentru ca nu stiu ce este mai odios: conversatiile stupide ale celorlalti pasageri pe care nu poti sa nu le auzi datorita volumului exagerat pe care il adopta fiecare sau hiturile reciclate de asta-vara pe care le scuipa radioul incontinuu. Urmeaza apoi, in urma a aproximativ 5 ore in conditiile enuntate mai devreme, asteptatul autobuzului. Aglomeratie, putoare, caldura, nasol. Apoi, la Gara de Nord, decizia sa luam taxiul pana in Romana. Dar iata, taximetristul refuza hotarat fiind convins ca se circula foarte greu si nu se merita banii pentru atata efort. Bun. Ramane varianta cu metroul. In metrou am inteles cum se simt sardinele avand in vedere ca unora le este lene sa faca doi pasi pana la celalalt vagon si insista sa intre intr-unul ce deja geme - sau gem oamenii din interior ce sunt compresati si inghesuiti pana la refuz. Intr-un final ajungem in mult-ravnita locatie (Piata Romana). De acolo totul sa spunem ca decurge conform planului. La un moment dat ajung si acasa sa-mi las bagajele. Un algocalmin si 10 minute de odihna mai tarziu, sunt din nou in Romana, asta dupa ce am mers aproximativ 18 statii cu 300 datorita “somme”-ului (de ce nimeni nu ii mai spune summit deodata? ne-am trezit francofoni peste noapte doar pentru ca a venit Chirac sa ne bage in seama putin).

Scarile de la TNB arhipline de copii boemi si moderni (urbani si toate cele), Motoarele … la fel ca intotdeauna, din nou (!) Romana la ora 1 am si apoi acasa. A doua zi nu a fost la fel de haotica si obositoare deoarece a constat in diverse plimbari. Intr-un fel mi-era dor de fantana de la Universitate si porumbeii enervanti dar frumosi. Urasc zona asta a Bucurestiului pentru ca nu inceteaza sa imi sangereze retina la imaginea fetelor ce insista sa se imbrace precum un tigan daltonist drogat care incearca sa faca o salata. Ah, sa nu uitam de metrosexualii esuati ce se intrec cu respectivele domnisoare, de boschetarii care vorbesc singuri despre politica si lista ar putea continua pana la infinit. Una peste alta a fost chiar ok. Desi mi-am adus aminte de ce detest sa merg cu autobuzul si sa fac 30 de minute pana acasa cand mi-e foame, somn si am o migrena, de ce urasc fitele si figurile afisate pe la Mecul din Romana si de ce mi se pare ca Alle isi alege niste prieteni ciudati :D, ma bucur ca am fost, am vazut si am cucerit. CPE, here I come.

Si da, Adi, acum poti spune ca esti faimos. Uite, apari in poze aici. OMG!

Some mornings just suck. Despite having got over a little over seven hours of full and fluffy sleep last night, I awoke to find the alarm even more annoying than I had previously thought, the light coming from outside dimmer than it used to be and the characteristic sound of rain splashing against my window. To continue with reasons as to “Why Today Will Most Probably Suck” I’ll note how the toast was even worse than yesterday, I couldn’t get the butter to spread so I gave up and tried margarine, I finished my tea sooner and that left with me with a half of a sandwich to eat without any comforting Earl Grey AND It’s 7:29AM and I’m writing this instead of being allready dressed and almost out the door hailing a cab. School will most probably continue the line of suckage, despite me having a five hour class schedule today, I can just feel the shit starting to proverbially hit the fan at physics and french. Some days I wonder if it’s just me or if some Divine Force has decided that it’s been good for too long and that I should have bad karma a day or two, you know, just for the hell of it.

I also feel like wondering why I’ve never invested in an umbrella of sorts. Or in clothing that has rain-repelling qualities. Crap. Well, it’s now 7:33AM and I’m still writing this goddamned lament so I’m going to stop and try to get to school on time. Adieu!

Update: Nu, nu a fost groaznic la scoala. A fost ok per total. Cred ca am luat un 8 la istorie. De unde sa stiu eu ca fix pe mine o sa ma asculte? In fine. Nu pot sa ma concentrez la ce se spune in clasa atunci cand afara ploua asa hotarat cum a plouat azi. Nu e din cauza ropotelor de ploaie anume sau din vina timbrului monoton al vocii profesoarei ci atat a faptului ca parca toate se contopesc intr-un singur sunet, modelat din tot zgomotul de fond precum o sfoara bine impletita. Nu pot discerne cuvinte, fraze, pocnituri sau pleoscaieli, le aud pe toate deodata, inseparabil. N-am auzit deloc ora de fizica. Am auzit momentul acela. In orice caz, bine ca s-a terminat. A mai ramas o zi.

Am terminat de citit “The Winter of our discontent” semnata de J. Steinbeck, autorul faimoasei “Of Mice and Men”. O carte interesanta despre America proaspat intrata in anii 60, despre mentalitatea majoritatii si incercarea disperata a unui idealist sa-si pastreze puritatea intr-o societate ce in viziunea lui se indrepta intr-o directie profund gresita, despre familie, tentatie, vinovatie, dorinta, lacomie si tot ceea ce face viata interesanta. Un full review nu sunt in stare sa scriu din lipsa de rabdare si odihna, dar o recomand calduros. Mai ales daca se intampla sa locuiti intr-un orasel mic precum cel in care traieste personajul principal; o sa intelegeti de ce.

In alta ordine de idei, scoala merge intr-un ritm relaxat dar constant, spre surprinderea mea totala. Am primit azi un morcov de la proaspetii absolventi, ce mi-au sugerat cu o subtilitate iesita din comun unde ar trebui inserat si pastrat de-alungul acestui an plin de peripetii. Gee, thanks guys. E cineva student la Mincu la Design de Interior/Design de Produs? Daca da, dati un semn ca vreau sa stiu ce si cum si cu ce se mananca.

Ah, si un preview la viitorul layout/doodle dreamboard:

“I’m sitting in my underwear watching the window intentively as rain drops smear themselves onto it slowly, my hair put up in a neat pony tail despite it being soiled by rain and hairspray. I’m wondering what I’m doing here. What I’m doing period. What does it matter anyway, when outside the humidity is chockingly thick. My bones feel heavier than the immense clouds hanging above us as I lean over the desk to get closer to the window.”

(19-05-2006)

Nici acum nu stiu ce fac exact. Si nici acum nu inteleg de ce imi lipesc nasul de geamul stropit de ploaie. Dar acum am o idee. Si ideea mea e mai mult o senzatie. Si senzatia aia poate fi cel mai bine evocata printr-un singur cuvant: happiness.

photo credit to Andrei

Intr-un final, totul e bine! Lucrurile au un mod surprinzator de placut de a se rezolva de la sine.

Ceea ce Hugo Chavez, presedintele Venezuelei, a gresit in discursul sau despre presedintele Statelor Unite este faptul ca acuza un fel de trigger-happy moron - traducerea in romana nu ar avea aceeasi valoare - de a fi diavolul in persoana; mie mi se pare absurd pentru ca diavolul este totusi descris in mai toate ipostazele ca o entitate inteligenta, capabila de a gandi si planifica cu atentie faptele sale diabolice. Pe cand al nostru, de fapt al lor, George W. Bush, distruge prin simpla-i imbecilitate. Am putea spune ca intentiile sale sunt nobile in ciuda tuturor prostiilor pe care le-a facut in decursul ultimilor cativa ani, dar stiti cum se spune… drumul spre iad e plin de ele.

In sfarsit am trecut si eu de la dinozaurul WP 1.5.1 la 2.0.4 si niciodata n-am fost mai multumita. Hooray for the most advanced piece of WP technology! In alta ordine de idei, toamna s-a instalat cu adevarat peste noi. Peste mine, mai precis. Afara e mai tot timpul innorat, noapte picura, chiar in timp ce scriu a inceput sa ploua marunt. Ma bucur ca am apucat sa vad marea o ultima data inainte sa fim pentru mult timp despartite datorita acestei vremi mohorate.

Intr-un final, totul va fi bine.

Nu imi dau seama cum trece timpul. Si credeti-ma pe cuvant ca timpul vine si pleaca mai repede decat v-ati putea imagina. Uneori cand stau sa recapitulez ce s-a intamplat cu mine in ultimele cateva zile, saptamani, luni, realizez ca lumea din jurul meu s-a schimbat prea mult. Oameni pe care ii cunosti de ani de zile deodata iti par straini si undeva departe, intangibili aproape, oameni noi apar parca din neant si se lipesc de tine precum fratii siamezi pe care nu i-ai avut niciodata, incetezi sa mai respecti lucrurile ce ti se pareau atat de mari si importante inainte si dezvolti fascinatii pentru lucruri la care nu te-ai fi gandit niciodata inainte. Atunci incepi sa iti pui intrebarea daca esti sigur ca lumea se schimba si nu chiar tu. Nesiguranta asta imi provoaca neliniste. Atata timp cat pot invinui scena pentru jocul prost al actorilor ma simt mult mai bine, dar atunci cand eu insami sunt pusa sub semnul intrebarii din punct de vedere al integritatii si identitatii incep sa ma agit la gandul ca poate nu sunt ce si cum eram inainte. Nu imi e frica de necunoscutul din exterior, niciodata nu mi-a fost, dar ma terifiaza ideea ca cel mai mare necunoscut se afla in mine.

Nu imi place cand mi se reproseaza ca ma plang de situatia actuala. Mi se pare normal sa ma plang din moment ce nu imi convine. Toti se plang de ea, mai mult sau mai putin evident, numai ca diferenta dintre mine si ei este ca eu fac ceva. Eu protestez nu numai prin vorbe dar si prin fapte, eu refuz sa ma supun acestei reguli stupide in timp ce ei prefera sa o respecte in timp ce continua sa se lamenteze. Eu nu port acea uniforma, pentru ca este impotriva mentalitatii mele si, subiectiv vorbind, a esteticii. Eu imi sustin punctul de vedere de cate ori am ocazia. Dar sunt un singur elev, nu mai sunt multi ca mine, nu putem convinge conducerea ca nici un elev din scoala nu vrea sa suporte o croiala proasta si un material de calitate inferioara. Multi ar spune ca tot e vina mea, si implicit a celor care actioneaza ca mine, pentru ca nu suntem in stare sa luam masuri mai radicale, daca tot nu ne convine. Dar atata timp cat suntem putini, nici o autoritate din scoala nu ne baga in seama, nu putem porni nici un protest, nici o greva, nimic. E vina noastra atunci, ca ceilalti nu au coloana vertebrala de a face ceva daca vor sa schimbe ceva? Sunt eu incompetenta ca nu ii pot convinge pe ceilalti sa isi apere drepturile? Ma scarbeste toata povestea. Nu zic “nu” uniformei scolare in general, dar zic “nu” atunci cand respectiva uniforma este o bataie de joc. Iarna imi e frig, vara imi e cald, imi cad nasturii si se strica fermoarul, se desfac tivurile si se toceste in coate si pe fund. Daca uniforma este reprezentativa pentru o scoala, atunci aceasta reproduce fidel imaginea liceului meu.

Observ ca dramele tind sa se inmulteasca direct proportional cu numarul de oameni cu care interactionezi. Motiv pentru care imi imaginez ca in curand voi claca si ma voi muta intr-o grota, sihastru sa-mi scrie pe frunte, nu alta. E imposibil, de ceva timp fac numai bine si nu imi place atunci cand, neintentionat sau nu, unii oameni imi inspira o stare de agitatie sau tristete de care fug de ceva vreme si pe care nu vreau sa o mai intalnesc curand. Intr-un mod aproape empatic imi insusesc energia lor negativa ceea ce ma sperie, pentru ca mi-a luat mult timp pana sa ajung sa ma curat de propria-mi negativitate. Si atunci nu prea imi ramane nimic de facut decat sa ma izolez cu fericirea mea si optimismul meu, ca un fost alcoolic ce se fereste de crasme si puburi. Sau o sa imi reiau misiune de a face pe toata lumea fericita. Da, ar fi o idee mai nobila, nu?